Clisura Dunarii

Mihai LEONTE

4 martie 2009

Desigur că un cutremur este un fenomen care nu poate fi uitat, dacă are acele urmări distrugătoare ca cel din 4 martie 1977. La ora cutremurului eram schimbul 2 în subteran la Mina Centrala Suvarov şi activitatea era spre finalul schimbului.. Echipele de transportat vagonetele aduceau ultimele garnituri spre a fi golite in rostogolul colector de la orizontul - 100. Minerii din fronturi încă îşi mai pregăteau fronturile pentru schimbul următor. Am mers la nişa de serviciu din subteran să-mi iau geanta cam în jurul orei 21 si un sfert. În timp ce mâncam ce îmi rămăsese în servieta mea, am auzit două bufnituri din străfundurile pământului. Iniţial mi-am zis că vreun abataj de la un alt sector din subteran explodase nişte orificii lungi în care se folosea foarte multă dinamită. Fiindcă unele echipe de mineri mergeau să aducă lemnul de la puţul principal, m-am deplasat şi eu către puţ. Aici aveam să aflu că avusese loc cutremurul, căci pentru scurt timp se întrerupsese energia electrică. Echipa de la întreţinerea puţului făcea obişnuita revizie de sfârşit de schimb, anterior începerii transportului de personal. La ieşirea din subteran aveam să auzim că în Bucureşti situaţia era dezastruoasă. Ajungând acasă în cartierul Oraşul Nou am găsit mulțimea ieşită din blocuri agitată şi neliniştită. Oamenii nu mai intrau în bloc fiindcă la radio se anunţa că sunt posibile alte replici. În zona noastră Moldova Recentă nu s-au produs pagube materiale deosebite. Pe atunci jucam şah prin corespondenţă cu cineva din Bucureşti, i-am dat telefon şi cu toate ca locuia la etajul 7 pe strada Liviu REBREANU, nu avut de suferit prea mult, fiindu-i spart doar un pahar dintr-o vitrină. În acelaşi timp şefului meu i s-au spart 4 pahare de cristal locuind la etajul 2. Repercusiunile asupra psihicului uman aveam să le aflu prin iunie, îndată ce mă aflam în Sinaia la odihnă şi existau mulţi oameni la tratament psihologic într-o clinică. Prea multe nu se ştia de la faţa locului decât ceea ce se prezenta la televiziunea română. Însă un coleg care îşi vizitase fiica studentă în Bucureşti chiar în acele zile, ne povestea despre adevărata faţă a dezastrului.
_________________
Poezia este infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://moldovanoua.myforum.ro/

Mihai LEONTE

SPIRITUL COPILĂRIEI

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie. Tare mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne persistă încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna. Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost extrem de frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita. Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca şi o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume umplută de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurător.
Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi. Însoţit îndeaproape de veşnic flămânzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeau acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mâncare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii laolaltă spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. îndată ce se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui sub variate tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea natural din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajungă acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îţi lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de creat mâine, şi nu altădată.
_________________
Poezia este infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://moldovanoua.myforum.ro/

Mihai LEONTE

Amintiri, amintiri

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu fericire scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi îndată ce aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi articolele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproximativ cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era momentul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai ulterior ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. Pe urmă orele de practică eram cazaţi la un elegant castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea numeroase camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era excepțional frumoasă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din porțiunea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau dificultăți deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.
Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce reprezintă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate cuprinzând legătură cu mineritul. La Zlatna s-a realizat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă îndeajuns de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi omenirea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.
_________________
Poezia este infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://moldovanoua.myforum.ro/

Mihai LEONTE

Despre lansarea constănţeană, de la un invitat de onoare, prezent sufleteşte.

- După îndelungi drumuri prin tara iată că volumul IZVOARELE VIEŢII a ajuns la Constanţa. Pregătirile pentru aceasta lansare au fost plănuite cu mult înainte, datorita faptului ca in volum sunt incluşi mulţi localnici:
Floarea CĂRBUNE şi fiica sa Cristina CĂRBUNE, Georgeta OLTEANU, Nynna VIZIREANU, Gabriela PETCU şi Costel MACOVEI.
Fiind în plin sezon estival desigur ca atracţia litoralului a fost benefică, astfel participând şi alţi autori incluşi in volum; Simina alias Silvia ŞCLADAN, venită din Suceava, Georgeta OLTEANU din Giurgiu, şi nu trebuie uitată distinsa realizatoare de emisiuni culturale Victoriţa DUŢU, venită particular din Bucureşti pentru acest eveniment.
Poate mulţi vor spune, sau chiar au spus: ce mare lucru o lansare?
Privind de pe margine aşa se pare, însă orice eveniment care se vrea a fi bine făcut trebuie şi bine pregătit. Din informaţiile culese din relatările participanţilor am văzut că pentru acest eveniment cei implicaţi au depus eforturi lăudabile. Pentru asta merita ca toţi autorii din volum să le mulţumească fetelor din Constanţa, dar şi celorlalte distinse poetese care şi-au sacrificat timpul şi de ce nu şi banii să fie acolo.
S-a vorbit acolo şi despre un ,,merit al meu", fiind invocat numele iniţiatorului acestor cicluri ale vieţii, respectiv modestul Mihai LEONTE.
Singurul meu merit este că doresc sa realizez ceva, adică să aduc cititorilor creaţii inedite care în numeroase cazuri nu ar fi ajuns în mâna celui care şi-a dorit mult să-şi vadă cuvântul tipărit.
Dar merite mari au însăşi autorii scrierilor poetice, căci şi-au sacrificat puţinele economii pentru realizarea volumelor din ciclu.
Totuşi nimic nu se face fără eforturi spirituale şi materiale.
Nici nu ştiu cum să numesc EFORTUL doamnei Simina Silvia ŞCLADAN,
MERIT sau SACRIFICIU? Fiindcă dumneaei fiind coordonatoarea acestor ultime două volume: MIRAJELE VIEŢII 2008 şi IZVOARELE VIEŢII 2009, a muncit mult pentru îndeplinirea obiectivului declarat al autorilor: volumul trebuie tipărit.
E de remarcat implicarea NECONDIŢIONATĂ a realizatoarei copertei Adina-Cristinela GHINESCU din Galaţi, o artistă plină de acel avânt specific tinerilor, poetă inclusă în volum dar şi graficiană talentată.
Presa favorabilă acestui eveniment a denumit pe minunatele poetese: NIMFE! Frumos zicem noi cititorii, le puteau numi şi SIRENE sau chiar ZEIŢE, fiindcă toate sunt frumoase.
Prezenta la eveniment si a doamnei Amelia MAGORI, debutantă în volumul SPIRALELE VIEŢII 2006 a fost desigur o încununare a prieteniei dintre dumneaei şi Nynna VIZIREANU.
Vreau să remarc tenacitatea în continuarea activităţii artistice a graficienei
Niculina VIZIREANU, denumita de mine artistic NYNNA, prezenţa în toate cele patru volume ale ciclului cu desene minunate.
Vorbind despre autori îmi consimt să remarc prezenţa în volum, dar şi la eveniment, a distinsei Floarea CĂRBUNE, câştigătoare a unui premiu în primăvara acestui an chiar la Suceava, oraşul Siminei.
Desigur că trebuie spuse mult mai multe aspecte, însă mi-am dorit şi îmi doresc în continuare, ca fiecare autor să spună câte ceva.
Dacă am omis ceva, nu am făcut-o cu nici-o intenţie.
Aşteptăm să ne reîntâlnim în viitorul volum antologic: SPERANŢELE VIEŢII 2010
CU CEA MAI ÎNALTĂ ŞI SINCERĂ PREŢUIRE, PENTRU TOŢI AUTORII ŞI REALIZATORII VOLUMELOR DIN ACEST CICLU.
_________________
Poezia este infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://moldovanoua.myforum.ro/

Mihai LEONTE

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întâmplare. Împlinisem 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti - Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Rudimentar dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a îndrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrânel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un mascul tânăr şi înalt pus la patru ace, suficient de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul şi mă întreabă dacă am mai confecționat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adică şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul cu bun gust am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. Ulterior masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din întâia privire l-am remarcat pe armăsarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o colorație maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spună ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întâmplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl înhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastră. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.
_________________
Poezia este infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://moldovanoua.myforum.ro/